Terapie

Evaluarea palpatorie

Palparea este procesul prin care se folosesc mâinile pentru a verifica corpul, mai ales în timp ce se percepe/evaluează o problemă sau afecțiune. Realizat de obicei de un medic dar și de terapeuți manuali, este procesul de simțire a unui țesut ori obiect în sau pe corp pentru a determina dimensiunea, forma, fermitatea sau locația acestuia. Metoda ANF include de asemenea o examinare a sistemului nervos, visceral, a sistemului limfatic, a mușchilor și a articulațiilor prin palpare, acolo unde este necesar.

Palparea este piatra de temelie a procedurilor de ajustare manuală. Multe ore de practică și concentrare sunt necesare pentru a stăpâni această artă. Palparea manuală este intervenția evaluativă primară a terapeutului și este utilizată în combinație cu alte metode de diagnosticare și management al cazului. Toate profesiile care efectuează ajustări/manipulări care implică coloana vertebrală, o extremitate sau ambele, descriu același fenomen, folosind o nomenclatură diferită. În mod tradițional, chiropracticienii au folosit termenul de complex de subluxație pentru a cuprinde toate componentele mecanice, inflamatorii și neurobiologice ale acestei entități neuro-musculo-scheletale.

DEFINIȚIA ȘI CLASIFICAREA PROCEDURILOR DE PALPARE
Inspecția, ascultarea și palparea sunt cele trei metode de diagnostic de bază utilizate în medicina clinică convențională. Cu toate acestea, într-o epocă a tehnologiei care progresează rapid, cu echipamente sofisticate de diagnostic și de laborator (puteți vedea articolul despre aparatul HumanTrak), palparea este subutilizată în medicina convențională și devine încet o artă pierdută. Dimpotrivă, palparea este recunoscută ca o abilitate esențială de către chiropracticieni, osteopați, fizioterapeuți care folosesc palparea, mobilizarea și manipularea și este cel mai important instrument pe care îl pot folosi pentru identificarea leziunii.

Procedurile de palpare sunt împărțite în evaluări statice și dinamice.
Palparea statică se efectuează de obicei cu pacientul într-o poziție staționară și include evaluarea osoasă (structuri articulare) și a țesuturilor moi.
Palparea dinamică este de obicei efectuată pentru a evalua mișcarea anormală a articulațiilor vertebrale sau a extremităților și este efectuată cu pacientul într-o varietate de poziții.

Palparea este o parte importantă a examenului fizic. Simțul tactil este la fel de important în această examinare ca și simțul văzului. Abilitatea de a putea detecta sau observa semne tactile subtile și de a le recunoaște semnificația sau implicațiile, stăpânirea anatomiei și multă practică fiind necesare pentru a atinge un nivel înalt de îndemânare și manualitate. Cu toate acestea, unele lucruri nu sunt palpabile, motiv pentru care sunt necesare teste medicale suplimentare, cum ar fi imagistica medicală și testele de laborator, pentru a pune un diagnostic. Cu toate acestea, multe alte probleme sunt palpabile și folosite de medici, precum și de chiropracticieni, osteopați, kinetoterapeuți, asistente medicale, terapeuți în masaj și terapeuți ocupaționali, pentru a evalua textura țesutului pacientului (cum ar fi edemul sau tonusul muscular), pentru a localiza coordonatele spațiale ale reperelor anatomice specifice și a evalua sensibilitatea prin deformarea țesuturilor (de exemplu, provocarea durerii prin presiune sau întindere).
În rezumat, palparea poate fi folosită fie pentru a determina zonele dureroase și pentru a clasifica durerea resimțită de pacienți, fie pentru a localiza coordonatele tridimensionale ale reperelor anatomice pentru a cuantifica unele aspecte ale subiectului palpat.

Localizarea reperelor anatomice poate fi efectuată folosind două metode de palpare:
1) palparea manuală care permite localizarea spațială a reperelor folosind mâinile combinate sau nu cu digitalizarea tridimensională (Humantrak);
2) palparea virtuală pe modele computerizate 3D obținute, de exemplu, din imagistica medicala.

Leziunea ajustativă/manipulativă este componenta căreia i se aplică tehnicile specifice, astfel încât să impună o cerere de creștere a funcției. Când această procedură are succes, organismul răspunde prin restabilirea funcției articulațiilor reglate. Din această perspectivă, este implicată o disfuncție a articulației, nu o nealiniere sau „os deplasat”. Este adevărat că articulațiile care își recâștigă mobilitatea își pot schimba poziția de repaus, dar un punct important de recunoscut este că ajustarea afectează capacitatea articulației de a funcționa pe toate planurile sale de mișcare. Funcția și biomecanica îmbunătățită modifică mecanismele neurobiologice și duce la reducerea procesului inflamator.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.